The principles of a New Reformation
Baicu Gabriel

Articole

 

Pocăință și Biserica adevărată (cu extrase din Biblia Cornilescu)

 

 

Gabriel Baicu

23. 02.  2013

          

Bisericile instituţionale sunt nişte verigi intermediare, între noi şi Dumnezeu. Nu avem nevoie de instituţii bisericeşti, de dogme şi doctrine obligatorii, pentru a fi credincioşi. Nu mă refer desigur la desființarea comunităților creștine, nici pe departe, ci mă refer la eliminarea autorității pe care Bisercile instituționale și-au construit-o, în numele lui Dumnezeu, în mod artificial. Isus (Iisus) nu a dat Bisericii autoritatea de a judeca sau pedepsi păcatele, căci dacă ar fi făcut acest lucru, aceasta înseamnă că Biserica ar fi mîntuitoare noastră și nu Dumnezeu. Isus (Iisus) a dat, prin Duhul Sfânt, o competență de a lega și deslega păcatele, dar această putere este altceva decât a le judeca și condamna, mai degrabă este o abilitate de a numi păcatele, de a le identifica și prezenta ca păcate. Cel sau cea care este în contact direct cu IIsus (Iisus) Hristos știe pentru sine ce este și ce nu este păcat. Pe de altă parte, numai cei sau cele care nu sunt născuți sau născute din nou au nevoie să primească din exterior mesajele lui Dumnezeu, căci dacă sunt născuți de sus ei primesc informațiile direct de la El. Dumnezeu ne conduce direct, pe fiecare în parte și ne dă diverse misiuni în folosul altora, pentru cei sau pentru cele care sunt la început de drum. El ne oferă şi un material documentar bogat care este Biblia şi toate celelalte texte, care se referă la activitatea lui Isus (Iisus) pe pământ. Despre Biblie şi Dumnezeu s-au scris sute de mii de cărţi folositoare, pe care le putem consulta, cel puţin o parte din ele. Când ne adunăm cu cei care cred ca şi noi nu trebuie să încercăm să îi „pocăim” pe alţi, ci mai degrabă ne putem încuraja unii pe ceilalţi, în credinţa noastră comună.

"11 Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră,

 12 sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa pe care o avem împreună, şi voi şi eu."

Ne-am obișnuit să cerem altora ceea ce noi nu facem și să emitem pretenții de la ei sau de la ele. Ne-am obișnuit să ne ”pocăim” unii pe alții să ne îndemnă unii pe alții la fapte bune sau la sfințenie, fără ca noi să fim gata să îndeplinim ceea ce le cerem lor să realizeze. Ne-am învățat să emitem pretenții de la alții, deoarece în acest proces de ”predare” a evangheliei noi ne considerăm deja superiori, adică cei care știu, cei care vorbesc cu autoritatea lui Dumnezeu. Este foarte bine să vorbim altora despre Dumnezeu, dar nu cu ipocrizie și cu aerele aceluia care este deja ”în Ceruri,” care vorbește maselor de păcătoși, ci cu sinceritate și cu speranța mântuirii, iar acolo unde avem experiențe autentice să le împărtășim și celorlalți. Pavel nu se lăuda că este un mare Creștin, își regreta greșelile și cu adevărat el a făcut și greșeli, inclusiv în învățătura, pe care a dat-o, celor credincioși.

"14 Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.

 15 Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.

 16 Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.

 17 Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.

 18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.

 19 Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!

 20 Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.

 21 Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.

 22 Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu;

 23 dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.

 24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?

 25 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus (Iisus) Hristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului." (Romani 7; 14-25)

Mărturisind despresine sine, Pavel ne spune următoarele, în epistola către Filipeni:

"10 Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;

 11 ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.

 12 Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus (Iisus).

 13 Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,

 14 alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus (Iisus)." (Filipeni 3; 10-14)

Încercăm să îi dominăm pe ceilalți, descoperindu-le greșelile, în timp ce suntem totali obtuzi la greșelile și la păcatele noastre. Noi putem să păcătuim, dacă nu ne vede nimeni, căci Dumnezeu ne iartă, dar dacă păcătuiește un altul, acesta sau aceasta nu mai primește nici o șansă, trebuie să fie aspru pedepsit sau pedepsită de noi și chiar eliminat sau eliminată din mijlocul nostru. Din ”dragoste” de Dumnezeu noi ne grăbim să ”curățim” păcatul din mijlocul nostru, cel puțin păcatele vizibile căci cele care țin de caracterul nostru, inclusiv setea noastră de a îi judeca pe alții, nu la putem deosebi. Nu am înțeles încă că a păcătui înseamnă a fi fără milă și fără înțelegere față de cei din jurul nostru și că rostul nostru nu este acela de a ne judeca semenii, ci de a îi iubi. Iertarea este coloana vertebrală a Creștinismului, dar noi nu vrem să fim iertători, arătând prin aceasta iubirea și iertarea lui Dumnezeu, care îi îndeamnă pe oameni la pocăință, noi vrem să fim justițiari, încercând să arătăm cât de curați suntem noi și cât de mult urâm păcatul, (păcatele altora). Pe noi ne iertăm la nesfârșit, dar pe alții de abia îi așteptăm să greșească, pentru ca să arătăm cât de drepți și cât de curați suntem noi.

Încercăm să îi determinăm pe toți ceilalți să creadă ca și noi și așa am fost învățați. Dacă cineva are o altă învățătură decăt noi sau o altă convingere creștină atunci între noi și ei se crează o prăpastie, noi avem întotdeauna dreptate, noi nu putem greși, doar noi avem discernământ și doar noi știm ce trebuie să credem. Experiența proprie mi-a arătat că într-un fel sau altul toate doctrinele și dogmele creștine sunt destul de convingătoare, pentru a ne face să credem în ele, dar analizate într-un mod nedogmatic ele își vădesc imperfecțiunea și toate, absolut toate, într-un fel sau altul se îndepărtează, în anumite aspecte de la învățăturile Bibliei sau de la spiritul acesteia. Da, chiar și doctrina Bisericii instituționale Ortodoxe, a celei Romano Catolice, a celei Protestante, Reformate, Baptiste, Evangheliste, Penticostale sau Adventiste, se îndepărtează la un moment dat de învățăturile lui IIsus (Iisus), deoarece El a pus pe primul plan mila și nu jertfa. (Matei 12; 7)

Ce se întâmplă dacă conţinutul credinţei noastre personale nu corespunde cu dogma sau doctrina obligatorie a nici unei confesiuni creştine? Lucrul acesta ne face necredincioşi? Nicidecum, credinţa noastră ne mântuieşte sau ne pierde. Dacă nu suntem siguri putem cere sfatul altora, dar pentru persoanele în care locuieşte Hristos nu mai este nici un dubiu.

"27 Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea." (1 Ioan 2; 27)

Atunci când ne adunăm trebuie să ne încurajăm unii pe alţii şi nu să ne transformăm în judecători ai celorlalţi. Nu ne adunăm să ne „pocăim” unii pe alţii, ci suntem împreună pentru a dialoga şi a ne unii spiritele într-o conştiinţă comună, în Hristos. Nu avem nevoie să ne constrângem unii pe alţii, pentru ca să devenim credincioşi, deoarece credinţa este un dar, care lucrează în toţi aceia, care au primit acest dar și independent de orice constrângere se aplică asupra noastră nu putem crede, dacă nu am primit acest dar, de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pe aceia pe care îi cunoaște Dumnezeu, pe aceia îi și cheamă, pe aceia îi și iartă, acelora le vorbește, la aceia și la acelea li se face cunoscut, pe aceia și pe acelea le întărește în credința lor în sensul că lor li se descoperă, adică lor le dă o dovadă de putere. (Efeseni 1; 4-12) Să nu uităm că încrederea creștină se bazează în primul rând pe puterea lui Dumnezeu.

"4 Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,

 5 pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu." (1 Corinteni 2; 4-5)

Nu am renunţat la păcate de frica lui Dumnezeu sau de ochii oamenilor, ci din convingerea personală că aceasta este calea pentru ca omul să evolueze pe o treaptă superioară şi să îşi dezvolte dimensiunea sa spirituală. Satisfacţiile pe care le aduce viaţa spirituală sunt mai mari decât orice satisfacţii poate oferi lumea din jurul nostru şi aceasta este cauza alegerii noastre. Dacă aşa stau lucrurile cine suntem noi să îi judecăm pe ceilalţi şi motivarea lor de a fi fericiţi, cu Dumnezeu? De fiecare din noi depinde cât efort şi câtă determinare este gata să investească fiecare în propria sa fericire. De ce te amesteci tu? Credincioşii ştiu ce le cere Dumnezeul din ei sau din ele să facă şi doar de ei depinde drumul pe care vor să meargă. Noi cei din jur putem doar să ajutăm primindu-i în numele lui Hristos pe toţi, urmând ca El să facă propria Sa selecţie. Nu hotărâm noi cine va fi mântuit şi cine nu, Hristos hotărăşte şi a făcut deja acest lucru încă înainte de întemeierea lumii. (Romani 8; 29-30; Efeseni 1; 3-12)