The New Reformation - Gabriel Baicu
- La Nouvelle Reformation - Noua Reforma

Articole

 

Principiul fundamental al Creştinismului

 

 

Gabriel Baicu

26. 11.  2012

             

Biblia este mai greu de înţeles atunci când anumite texte se contrazic între ele. De exemplu: "Toţi care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus (Iisus). (Galateni 3; 27-28) Principiu fundamental al Creştinismului este următorul: "Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire ... (Romani 10; 10) Este acest principiu valabil numai pentru bărbaţi sau este valabil şi pentru femei? Eu cred că este valabil, în egală măsură, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, deoarece nu se poate ca pentru bărbaţi salvarea să vină prin credinţă, dar pentru femei să vină prin naşterea de fii. De ce nu? Pentru că mântuirea prin credinţă este un principiu fundamental valabil pentru toţi Creştinii şi nu poate să existe un principiu fundamental pentru bărbaţi şi altul pentru femei. Ce fel de Creştinism ar fi acela care face o astfel de deosebire? Care ar mai fi deci consecvenţa principiilor fundamentale, universale, ale Creştinismului, dacă ele nu sunt valabile pentru toată lumea, în mod egal? Sunt unii mai egali decât alţii, în faţa lui Dumnezeu? Cine ar avea nevoie de un Creştinism care împarte pe oameni în superiori şi inferiori. Dar acesta nu este adevăratul Creştinism, ci este doar cel promovat de instituţiile bisericeşti. Ştiu că nu toată lumea o să mă înţeleagă dar cine trebuie să înţeleagă mesajul va înţelege negreşit.

Vă invit să vedeţi „Locul şi rolul femeilor în Creştinism”

http://www.youtube.com/watch?v=LyPxtNn90bs

Instituţiile bisericeşti construiesc o pavăză falsă

Instituţiile bisericeşti sunt forma prin care spiritualitatea creştină s-a adaptat şi se adaptează la lume. Ele au fost mai întâi de toate „braţul înarmat” al Creştinilor, protecţia lor, după ce iniţial au fost persecutaţi pe nedrept în timpul diferitelor perioade de persecuţie, din Imperiul Roman. Atunci când Împăratul Constantin a creat oportunitatea, Creştinii din Imperiu Roman au preluat puterea politică şi au creat un scut invincibil de protecţie, în jurul celor credincioşi. Aceştia nu au mai fost măcelăriţi de romani, dar treptat şi-au pierdut vigoarea şi puritatea credinţei. Ostilitatea care a întărit credinţa Creştinilor, în perioadele de persecuţie a fost înlocuită cu puterea asupra membrilor altor religii, pe care Creştinii i-au tratat la fel cum au fost ei trataţi de către Romani. În felul acesta, Creştinii au dovedit că practica socială, de grup sau instituţională, a credinţei lor nu se deosebeşte prea mult de cea a altor religii. Au procedat la fel ca şi Evrei, care şi-au măcelărit duşmanii, adică alte popoare care locuiau în jurul lor. Dar nu aceasta a fost învăţătura lui Isus (Iisus), care s-a opus distrugerii vrăşmaşilor. În mijlocul acestui vârtej social sfinţii din toate denominaţiunile nu au urmat, în primul rând, instituţiile şi doctrinele lor, ci Persoana lui Cristos.

Mai mult decât atât, Creştinismul a devenit o religie populară, a celor mulţi. Ce s-ar fi întâmplat dacă Creştinismul ar fi rămas doar credinţa unui grup minoritar din Imperiul Roman? Nu ar fi fost el înghiţit de către cultele păgâne? Ce rămânea deci de făcut autorităţilor instituţiei bisericeşti, ce altceva decât să lichideze pe credincioşii altor religii păgâne? Nu ar fi fost toleranţa religioasă o slăbiciune, un factor de anihilare a noi credinţe creştine, care îşi stabiliza un loc în Imperiul Roman? Principiu fundamental pe care personal mă bazez şi în care cred este acela că Dumnezeu are grijă de Biserica Sa, El o apăra la nevoie şi atunci când oamenii încep să aibă ei grijă, când încep să facă servicii lui Dumnezeu intervine abuzul. Lucrul acesta este valabil pentru toate religiile. Atunci când instituţiile religioase încep să ‚apere’ credinţa în Dumnezeu, prin mijloace violente, bazate pe intoleranţă religioasă, inclusiv între confesiunile creştine, atunci reputaţia lui Dumnezeu este diminuată şi oamenii încep să îl blameze pe El, pentru abuzurile celor credincioşi.

Isus (Iisus) a recomandat pacifismul, dar instituţia bisericească „a scos sabia” cu intenţia aparent nobilă de „a apăra” credinţa în Dumnezeu. S-a vărsat mult sânge, dar intenţia a fost magistrală. Au fost multe suferinţe şi s-a călcat porunca lui Isus (Iisus), dragostea pentru vrăşmaşi, dar s-a luptat pentru credinţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica nu ar fi luptat cu armele pentru apărarea credinţei, ar fi dispărut aceasta? Având în vedere că în perioadele de persecuţii romane, credinţa creştină nu a dispărut, chiar s-a consolidat, probabil că ea nu ar fi dispărut nici ulterior şi aceasta pentru că existenţa credinţei creştine se bazează pe puterea lui Dumnezeu şi nu pe puterea oamenilor. Totuşi marele pericol asupra existenţei Creştinismului a fost considerat a fi o altă religie monoteistă şi anume Islamul. În acest context luptele politice şi cele religioase s-au îmbinat şi dacă lupta politică de apărare naţională şi teritorială a fost probabil justificabilă moral, dar nu de învăţătura lui Isus (Iisus), totuşi lupta pentru credinţă a fost preluată din nou, din sarcina lui Dumnezeu, de către instituţiile bisericeşti.

Eu văd o mare problemă atunci când cei credincioşi „îl apără” pe Dumnezeu, adică credinţa în El, când de fapt ar trebui să fie invers. Creştinii au preluat modelul V.T. când Dumnezeu lupta în fruntea poporului Israel, pentru a distruge alte neamuri, adică alţi oameni, creaţi tot de El. Mai este valabil acest model şi în N.T.? Dacă   avem în vedere învăţăturile lui Isus (Iisus), eu cred că nu mai este valabil. Dumnezeul lui Israel, prin Isus (Iisus) a devenit Dumnezeul întregii umanităţi şi în acest context luptele care au un temei religios, între diferitele naţiuni, îşi pierd justificarea. Prin urmare, chiar dacă instituţia bisericească a jucat în istorie rolul de garant al libertăţii de manifestare a credinţei creştine, totuşi să nu uităm că Isus (Iisus) nu a avut nevoie de o astfel de instituţie atunci când a propovăduit învăţăturile Sale, şi atunci când a trezit ostilitatea multora împotriva Sa, fără ca nici o instituţie să îl apere, cu toate că era nevinovat.       

Creştinii au scăpat de propriul martiriu dar uneori martirizând pe alţi credincioşi, de alte credinţe, însă Isus (Iisus) a spus că cine îşi iubeşte viaţa şi-o va pierde. În numele apărării credinţei s-au făcut mari atrocităţi în istorie, dar Isus (Iisus) şi apostolii şi-au sacrificat viaţa lor pe pământ pentru credinţă. Şi în ziua de astăzi Bisericile instituţionale folosesc orice mijloace, permise în contextul actual, pentru a îşi apăra doctrinele şi nu se sfiiesc să elimine sau să ostracizeze pe cei care gândesc liber. În numele apărării purităţii credinţei, mulţi credincioşi sunt marginalizaţi, dacă nu sunt de acord cu autorităţile bisericeşti.

Ideea lui Isus (Iisus) nu a fost niciodată de a crea o pavăză instituţională, în jurul celor credincioşi, ci de a îi pregăti pe aceştia să înţeleagă şi să sufere persecuţiile. În acelaşi timp, în procesul de luptă cu lumea instituţia bisericească s-a adaptat, din ce în mai mult, la lume şi a început să folosească aceleaşi metode, ca şi lumea, adică lupta armata. Acest lucru a marcat-o şi continuă să se vadă, în atitudinea protectoare a învăţăturilor lor, la toate Bisericile instituţionale. Acestea din urmă se aseamănă din ce în ce mai mult cu lumea şi nu reuşesc să prezinte corect imaginea lui Dumnezeu. Bisericile instituţionale îşi apără propriile doctrine fiind gata ca la nevoie, în această luptă să îi sacrifice pe indivizii, care nu cred ca şi ele, crezând, în mod eronat, că astfel ‚apără’ credinţa în El.

Atunci când intrăm în contact cu o adunare creştină, indiferent de denominaţiunea căreia îi aparţine, nu vedem, aşa cum ne-am aştepta, dragostea de natură divină, ci vedem autoritatea şi ordinea impusă, limbajul pur religios şi diviziuni între membrii, pe diverse criterii. Forma bate conţinutul, de cele mai multe ori şi eticheta este mai importantă decât manifestările spirituale. În alte denominaţiuni există o formă de evlavie, dar tăgăduind puterea lui Dumnezeu, aşa cum în una din epistolele atribuite lui Pavel se prevăzuse deja. (2 Timotei 3; 5) În loc să ne întâlnim cu Dumnezeu ne întâlnim cu diverşi interpuşi, cu reprezentanţi ai Săi, dar nu cu El. Funcţionarii religioşi plătiţi sau voluntari încearcă să îl substituie pe El, dar nu reuşesc, pentru că deşi, de multe ori, au cunoştinţe în materie, nu au puterea şi siguranţa, pe care le avea Cristos. În plus aceşti funcţionari sunt cenzuraţi şi nu pot spune sincer tot ce cred. 

Creştinii au încercat să scape de măcelul la care au fost supuşi de către unii Împăraţi romani şi au construit o uriaşă maşinărie, care să le apere credinţa. Partea negativă este că această structură religioasă a devenit autonomă şi a început să se hrănească cu sângele copiilor săi. A început să îi persecute pe aceia care îşi păstrau libertatea de credinţă şi prin modalităţi subtile a trecut la subjugarea conştiinţelor. Din acest motiv, toate judecăţile efectuate de către anumite Biserici instituţionale, în numele purităţii credinţei nu sunt decât abuzuri şi contravin învăţăturilor lui Cristos. El a fost o Persoană anti-sistem arătând către Tatăl Ceresc şi nu către o formă de organizare religioasă, pentru această lume. Isus (Iisus) nu a propovăduit o religie care să ‚cucerească’ pe toţi oameni, care trăiesc pe pământ sau o doctrină religioasă, care să domine lumea. Isus (Iisus) ne-a cerut doar să transmitem mesajul Său, nu să îl impunem.

El ne-a învăţat cum să ne apropiem, ca indivizi, de Tatăl Ceresc şi cum să punem lumea cerească, adică Împărăţia lui Dumnezeu, mai presus de lumea pământească. Isus (Iisus) nu a prezentat o învăţătură, care să ne facă mai puternici în lumea aceasta, dându-ne putere asupra celor necredincioşi, ci una care să ne pregătească pentru Împărăţia Cerurilor. Isus (Iisus) nu ne-a dat un ‚manual’ de instrucţiuni, cum să trăim cât mai mult şi cât mai bine, pe acest pământ, ci ne-a învăţat cum să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Isus (Iisus) nu ne-a învăţat să ne adaptăm, prin orice mijloace la lumea noastră, ci să ne formăm pentru lumea viitoare. Isus (Iisus) nu ne-a învăţat cum să ne apărăm, cu arma în mână credinţa noastră, ci cum să murim pentru ea. Eu nu spun că omul trebuie să se lase călcat în picioare, de oricine doreşte să facă acest lucru, chiar dimpotrivă. Eu spun că drumul urmat de către Bisericile instituţionale, de a îşi impune voinţa, prin orice mijloace, în numele ‚apărării’ credinţei în Dumnezeu sau a doctrinelor şi dogmelor lor nu este în conformitate cu învăţăturile lui Isus (Iisus) oricât de confortabil ar părea pentru unii.

Ştiu că atunci când ne ascundem în spatele unei instituţii bisericeşti ni se pare că martirajul este departe de noi, dar în final toţi cei care nu se vor închina ‚fiarei,’ adică autorităţii instituţionale, exercitate în numele Lui, se vor vedea călcaţi în picioare tocmai de această putere instituţională, constituită iniţial şi pentru protecţia celor credincioşi. Mulţi vor fi persecutaţi de cei care cred că în felul acesta fac un serviciu lui Dumnezeu. În concluzie, trebuie să fim atenţi la întărirea autorităţii şi puterii, în probleme spirituale, a organizaţiilor religioase, de orice tip, deoarece cu cât ele devin mai puternice cu atât individul credincios, cel sau cea, care contează cu adevărat pentru mântuire, ocupă un statut mai fragil. Isus (Iisus) ne-a învăţat să ne racordăm direct la Dumnezeu, fără intermediari, adică nu prin intermediul organizaţiilor religioase numite Biserică şi aşa trebuie să facem.

 

       Vă invit să vedeţi „Semnul fiarei 666” http://www.youtube.com/watch?v=TutCZcvGxms

 

 

Locul unde se poate vedea şi simţi adevăratul Creştinism

Atunci când intrăm într-o organizaţie religioasă, am dori să vedem ceva din practica învăţăturii lui Isus (Iisus) şi, de cele mai multe ori nu vedem. De ce? Deoarece instituţiile bisericeşti nu aplică în organizarea şi funcţionarea lor învăţăturile lui Isus (Iisus). Cel mai mare nu este cel mai mic şi Creştinii din acel loc nu sunt gata să îşi dea viaţa unii pentru alţii. Bisericile instituţionale nu sunt raiul pe pământ, aşa cum doresc să ne convingă pe noi. Ele au mistificat imaginea Raiului, pentru ca acesta să semene cu ele, în loc să se adapteze ele la învăţătura despre frumuseţea Raiului, a lui Isus (Iisus). În Rai, ştim de la Isus (Iisus), ne vom iubi sincer, fără să ne luptăm pentru favoruri sau putere. Ne vom înţelege profund pe noi înşine şi unii pe alţii. În Rai vom descoperi cât de aproape suntem de Dumnezeu şi vom fi dumnezei, împreună cu El. În Rai ne vom bucura, fiecare în mod direct de prezenţa lui Dumnezeu, nu doar în afara noastră, ci adânc în noi. Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru nostru, Raiul este deja în noi.  

Creştinismul nu este o religie de masă, în care fiecare să ceară şi numai să ceară, să le fie lor şi familiilor lor cât mai bine. Creştinismul nu este o religie de cerşetori, în care fiecare să meargă sâmbăta sau duminica la locul numit Biserică, pentru ca în schimb să primească ajutor de la Dumnezeu. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este un loc în care se dau ajutoare şi dacă mai stai şi la coadă la moaşte, primeşti „doi litrii” de sănătate şi „un pic” de binecuvântare. Creştinismul este o credinţă a celor Aleşi, care vor să ‚semene,’ să fie ca şi Cristos, care sunt gata să moară, ca şi El, pentru oameni. Credinţa creştină este despre o dragoste care se jertfeşte, până la moarte şi, dacă trebuie, moarte de cruce, nu este despre „a primi,” ci este despre „a da.” Credinţa creştină este pentru aceia cărora le place să dea, mai mult decât le place să primească.

Totuşi, dacă pe Dumnezeu nu îl putem vedea sau simţi în locuri de adunare numite Biserici, unde atunci îl putem afla? Dumnezeu este în noi. Acolo, în fiecare zi, avem şansa să îl întâlnim pe Dumnezeu. El este bucuria din noi, atunci când înţelegem că suntem veşnici, El este fericirea pe care o simţim, atunci când înţelegem că suntem iubiţi, cu toată puterea de Cel care este tot ce poate fi. Dumnezeu se manifestă în noi, nu în organizaţii religioase. Este adevărat că El se prezintă peste tot acolo unde este chemat numele Său sau unde se adună doi sau trei, în numele Lui, dar nu rămâne şi nu locuieşte în clădiri, construite de oameni. Dumnezeu locuieşte numai în aceia, care îl primesc pe El, să locuiască în ei. Dumnezeu nu face deosebire între femei şi bărbaţi, copii şi vârstnici, albi şi negrii, etc., atunci când locuieşte în ei, El nu cere ca femeile să poarte, în faţa Lui şi pentru El, un semn al stăpânirii lor, de către bărbaţi. Nu bărbaţii stăpânesc sufletele femeilor, ci Dumnezeu.

Suntem constituiţi dintr-un material, care stă la baza a tot ce există şi avem o substanţă spirituală comună cu Dumnezeu. Biblia ne spune că suntem dumnezei, avem ceva în comun cu El şi anume Cuvântul. Atunci când Cuvântul se manifestă în noi, atunci Dumnezeu se manifestă în noi, căci Cuvântul este Dumnezeu. Cuvântul nu este o literă moartă, ci un Spirit viu. El trăieşte în noi, El simte şi gândeşte, acum şi aici, în noi. Nu este vorba, în primul rând, despre cuvântul, adică textele scrise ale Bibliei, despre evenimente din trecut, ci este vorba despre Cuvântul, care este Isus (Iisus). Cine nu are Duhul lui Cristos, nu este al Lui. În fond, am rămas toţi Romano Catolici sau Ortodocşi, dacă ne uităm la preoţi sau pastori, diaconi sau presbiteri, pentru ca să ni-l arate pe Isus (Iisus). Dacă nu îl vedem pe Isus (Iisus) în noi, atunci nu o să îl putem recunoaşte nici dacă îl vedem în altă parte. Aceasta a fost şi problema Evreilor. Dumnezeu nu locuia în ei şi de aceea ei nu l-au recunoscut, atunci când l-au văzut. Dacă Isus (Iisus) locuieşte în noi, atunci şi numai atunci putem să vedem practica învăţăturii creştine, dar nu la alţii, ci chiar la noi. Dacă o vedem şi la alţii, atunci începem să vedem adevărata Biserică a lui Dumnezeu, dar numai o mică parte din ea, căci ea îi cuprinde pe toţi cei Aleşi.

Vă invit să vedeţi:  http://www.youtube.com/watch?v=LyPxtNn90bs

 

 

 

 

 

Nou!

Navigare website